sâmbătă, 23 februarie 2013

Olympics.

Asta e o postare la cerere. Mă bucur că e o postare la cerere. Mă bucur că, în final, măcar e o postare.
Nu, serios acum. Mă bucur nespus că lumea a început să dovedească un „respect” mai intens pentru blogul meu, blog pe care scriu numai prostii : nu dau informații, nu postez știri sau alte chestii din astea. So, I'm excited!
 Da...spuneam că a fost o postare la cerere, o postare mult așteptată... De unii, măcar. Chiar dacă simt (da, o fac!) că ar trebui să șterg postarea în care laud un anume „G”, acum trebuie să îi mulțumesc pentru că m-a îndemnat să fac asta. Te urăsc! (și de data asta o poți lua personal)

Acum să trecem la lucruri mai serioase.
Nu, am uitat! Eu nu pot vorbi de chestii din astea. Însă cred că am mai adus în discuție subiectul olimpiadelor. Sufocante, mai sufocante decât orice altceva în lumea asta, olimpiada reprezintă o perioadă de două sau mai multe săptămâni de chinuri groaznice, care se încheie cu o perioadă de două sau trei ore (după caz), în care creierul deja încins și vlăguit și stors ca să nu mai rămână niciun neuron în el, se strofoacă mai tare decât până atunci, scriind pagini întregi, iar apoi, după astea două sau trei ore (după caz, cum am mai spus) care reprezintă cele mai importante momentei ale acestei perioade, se regăsește o perioadă de așteptare cu inima la gură a rezultatelor, fiind convins că sus-pușii vor fi nedrepți și de această dată, nelăsându-te să treci la națională. Mă rog, asta e părerea mea... (și între noi fie vorba...chiar asta cred)
Acum sunt în perioada aia de nesuportat de după trei ore de gândire intensă în care scrii ca disperatu' în care aștepți ca disperatu. Bineînțeles, al tău BestFriend te ajută să treci peste perioada asta, reușind să te țină într-o stare excelentă în care nu mai poți de râs pentru maxim 10 secunde. Apoi melancolia revine și te gândești din nou la ceea ce are să îți zică profa când va afla mult așteptatul rezultat. Având în vedere faptul că la olimpiada asta punctajul maxim e de 120, mă rog să iau 100 cel puțin (de unde, că eu vreau măcar 110), că altfel nu sunt mulțumit. Am zis. Punct.

Olimpiadele sunt, de asemenea, niște chestii care se prind ca râia de tine și își ocupă vreo cinci sâmbete la rând fără nerușinare, și fără ca măcar să mediteze asupra faptului că s-ar putea să-ți pese câtuși de puțin.
În fine... Adevărul este că și elevii le ațâță nepedepsindu-le, așa că acestea au preferat să își ia năsucul la purtare. Ei, asta e! Dacă îmi place stresul, mă leg de prea multe și apoi ele, ca niște șerpi din ăia constrictori, se strâng în jurul meu până când mă...sufocă!

Un comentariu: