marți, 19 martie 2013

A Little Story.



Nimeni nu crede în fantome. Poate doar copilaşii aceia micuţi şi drăgălaşi, care îşi care după ei jucărioara preferată în timp ce păşesc grăbiţi spre dormitorul părinţilor spunând că cineva a încercat să îi sperie. Bineînţeles, sunt liniştiţi în scurt timp, fiind convinşi că a fost doar un vis urât. Dar până la urmă aşa e, sau nu?
            Bună! Sunt John! Întotdeauna am crezut că fantomele sunt doar un mit. Întotdeauna s-a spus că fantomele sunt doar un mit! Da, da… Acum nici noi nu mai ştim ce să credem însă după ce am păţit, nu mai încape îndoială! Există, şi sunt cât se poate de liniştite, dacă reuşeşti să îţi învingi frica. Ele cu asta se hrănesc : cu frică. Şi dacă ea încolţeşte în tine, nu mai ai nicio şansă de scăpare.
            Acum…să vă zic povestea mea. Cine vrea o crede, cine nu…nu!

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:13
Sunt într-o casă ciudată… Are stinghii de lemn care astupă geamurile, podeaua e plină de praf şi se aud zgomote ciudate, din cauza vântului, bineînţeles. De ce am venit aici? A fost o provocare pe care cred că am fost destul de „inteligent” încât să o accept.
E ora 20:13?! De ce sunt toate numerele legate de 13? Şi…de ce e vineri? O nu, nu, nu… E Vineri. E Vineri 13!
Ei… să fim serioşi! Toate astea se vor termina cu bine, până la urmă nu există fantome, şi eu trebuie să o dovedesc!

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:15
Se tot aud nişte zgomote care seamănă mai degrabă cu nişte paşi. Îi aud clar, parcă ar fi lângă mine, cum se târăsc prin stratul gros de praf de pe podea.
Cu lumânarea aprinsă încep să mă plimb prin încăperea în care m-am „stabilit”, să zic aşa.

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:30
E linişte deplină. Deodată. Pur şi simplu. Cu toate că merg, paşii mei NU se mai aud! Inima începe să-mi bată cu furie, şi nu ştiu de ce, dar am un sentiment de nelinişte, care mă face să cred că nu voi mai scăpa de acolo.
Trebuie să fii liniştit, John! Îmi zic eu, aproape gâfâind. Trebuie!
Nişte paşi apăsaţi au început să se audă, venind din ce în ce mai aproape : cineva urca pe scări. Fie că cineva-ul acela avea sau nu să mă omoare, inima mea sigur nu avea să se oprească, la cât de tare bătea acum.

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:35
Uşa se deschide. Un nor de praf intră în cameră, şi, odată cu el, o … chestie. Nu ştiu ce era, dar dacă eram mai atent, îmi semăna, oarecum cu un bărbat cu o statură impunatoare. Stai aşa. Are ceva în mână. E un cuţit. Mai mult de-atât, e şi ascuţit!
Fii liniştit, John! Continuam să îmi repet, în minte bineînţeles. Fantoma începu să se plimbe prin cameră, ţipând de mama focului. Mă uit în jos, ca să nu îi întâlnesc privirea.
De ce port rochie? De ce mânecile mele sunt bufante? Ooo, nu! Nu, asta nu e posibil.
Dacă vreţi să întrebaţi, da. Eram în corpul unei fantome care, probabil, era soţia acestui bărbat-fantomă care m-a speriat de era să-mi sară inima din piept.
-         Ştiu ce fac, Rosalinda! Tu stii?
Gura mea începu să se mişte odată cea a Rosalindei, rostind un „nu” cât se poate de delicat. Bărbatul, pe care presupun că îl chema Thedoran, după cum i se tot mişcau buzele Rosalindei (şi bineînţeles, şi mie), se apropie şi ridică şfichiuind aerul cuţitul.
-         Te omor, Rosalinda, oare ce aş putea face? Te omor!
Credeţi sa nu, s-a apropiat şi mi-a tăiat gâtul cu acel cuţit. Apoi m-a luat în braţe, şi am coborât jos, în pivniţă. Ce făceam acolo, nici eu nu ştiu.
Am intrat. Nu, nici asta nu poate fi posibil. Eu încă nu ieşisem din trupul Rosalindei, şi dacă nu o făceam mai repede putrezeam cu ea în mormânt pentru tot restul vieţii. Dacă mai aveam mult de trăit, la ce miros insuportabil era acolo.
Gata, nu mai aveam nicio şansă acum. Şi-a desprins braţele de pe corpul meu şi mi-a dat drumul. O pătură de aer mai dens, sau ceva ce seamănă cu asta m-a oprit. Atunci un clopot s-a auzit : era miezul nopţii.

Vineri, 13 iulie 1913, 00:00
Mai înfricoşător de-atât nu poate fi, însă sper că am învins tot ce era mai greu. Acum tot ce trebuie să fac este să mă îndrept spre uşă, şi să plec odată de aici, pentru că nu mai suport nicio secundă.
Da, am greşit! Fantomele există, sau cel puţin nişte spirite care … nu sunt chiar imateriale, vă spun asta cu certitudine. Se pot atinge între ele, îşi pot face rău!

Vineri, 13 iulie 1913, 00:03
Un om a apărut, pur şi simplu în cameră. A APĂRUT AM ZIS!
M-a luat de mână şi mi-a zis că am trecut cu brio testul. Ce test? Ce brio? Era un test?
Aveam prea multe întrebări ca să mai vorbesc.
A început să vorbească el, însă :
- Fantomele repetă această scenă de fiecare dată când un om îndrăzneşte să vină aici, sperând că îl vor omorî. Am spus că repetă? Da… Ei bine Rosalinda, în al cărei corp tocmai te-ai aflat, a fost omorâtă de Theodoran, bărbatul ei, pentru că l-a înşelat. După câteva ore, mai exact la ora trei noaptea, s-a omorât, cu acelaşi cuţit, pentru a „îşi spăla păcatele”. Asta credea el că se va întâmpla. Însă din cauza asta nu vor mai avea linişte. Din cauza asta au devenit fantome. Eu mă numesc Feodoran, şi sunt fiul Rosalindei. Eram într-o cameră, exact lângă cea în care ai stat tu când mama mea a fost omorâtă. Însă asta nu mai contează. Cineva m-a găsit, şi…uite-mă aici! Mai trebuie să zic că fantomele repetă scena asta doar când cei ce le invadează teritoriul se tem, şi inima lor începe să bată aşa tare încât mai are puţin şi le rupe pieptul. Cu tine aşa s-a întâmplat. Dar ai fost un caz particular. Ţi-a fost şi mai frică, dragule! Din cauza asta ai intrat în corpul Rosalindei. Norocul tău e că ştiu să ajung la timp unde sunt probleme. O mică vrajă a rezolvat situaţia, nu trebuie să îmi mulţumeşti.


Da, într-adevăr, asta complica situaţia. Fantomele ca fantomele, dar să aflu în aceeaşi noapte că există vrăjitori era prea mult. Norocul meu a fost că Feodoran era un om de treabă şi m-a dus până acasă. Pe drum mi-a oferit o baghetă, şi m-a invitat la studii, la Durmstrang, o şcoală de magie din Bulgaria.
Ei bine, aşa am devenit directorul Şcolii de Magie şi Vrăjitorii Durmstrang, de unde vă scriu acum, luând toate examenele cu notă maximă, şi fiind un vrăjitor pe cinste.
Până la urmă, ajung din nou la povestea noastră de groază. Trebuie să le mulţumesc prietenilor mei că m-au provocat să fac asta, fantomelor că mi l-au adus în cale pe Feo, cum am înţeles că i se spune mai nou, pentru că acum e un nume prea învechit (am uitat să precizez, suntem în anul 2313, cu 13 în coadă, bineînţeles), şi baghetei care m-a ajutat să fac atâtea lucruri minunate.
Pe curând!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu