Nimeni nu
crede în fantome. Poate doar
copilaşii aceia micuţi şi drăgălaşi, care îşi care după ei jucărioara preferată
în timp ce păşesc grăbiţi spre dormitorul părinţilor spunând că cineva a
încercat să îi sperie. Bineînţeles, sunt liniştiţi în scurt timp, fiind
convinşi că a fost doar un vis urât. Dar până la urmă aşa e, sau nu?
Bună! Sunt John! Întotdeauna am crezut că fantomele sunt
doar un mit. Întotdeauna s-a spus că fantomele sunt doar un mit! Da, da… Acum
nici noi nu mai ştim ce să credem însă după ce am păţit, nu mai încape
îndoială! Există, şi sunt cât se poate de liniştite, dacă reuşeşti să îţi
învingi frica. Ele cu asta se hrănesc : cu frică. Şi dacă ea încolţeşte în
tine, nu mai ai nicio şansă de scăpare.
Acum…să vă zic povestea
mea. Cine vrea o crede, cine nu…nu!
Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:13
Sunt într-o casă ciudată… Are stinghii de lemn care astupă geamurile,
podeaua e plină de praf şi se aud zgomote ciudate, din cauza vântului,
bineînţeles. De ce am venit aici? A fost o provocare pe care cred că am fost
destul de „inteligent” încât să o accept.
E ora 20:13?! De ce sunt toate numerele legate de 13? Şi…de ce e vineri? O
nu, nu, nu… E Vineri. E Vineri 13!
Ei… să fim serioşi! Toate astea se vor termina cu bine, până la urmă nu
există fantome, şi eu trebuie să o dovedesc!
Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:15
Se tot aud nişte zgomote care seamănă mai degrabă cu nişte paşi. Îi aud
clar, parcă ar fi lângă mine, cum se târăsc prin stratul gros de praf de pe
podea.
Cu lumânarea aprinsă încep să mă plimb prin încăperea în care m-am
„stabilit”, să zic aşa.
Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:30
E linişte deplină. Deodată. Pur şi simplu. Cu toate că merg, paşii mei NU
se mai aud! Inima începe să-mi bată cu furie, şi nu ştiu de ce, dar am un
sentiment de nelinişte, care mă face să cred că nu voi mai scăpa de acolo.
Trebuie să fii liniştit, John! Îmi zic eu, aproape gâfâind. Trebuie!
Nişte paşi apăsaţi au început să se audă, venind din ce în ce mai aproape :
cineva urca pe scări. Fie că cineva-ul acela avea sau nu să mă omoare, inima
mea sigur nu avea să se oprească, la cât de tare bătea acum.
Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:35
Uşa se deschide. Un nor de praf intră în cameră, şi, odată cu el, o …
chestie. Nu ştiu ce era, dar dacă eram mai atent, îmi semăna, oarecum cu un
bărbat cu o statură impunatoare. Stai aşa. Are ceva în mână. E un cuţit. Mai
mult de-atât, e şi ascuţit!
Fii liniştit, John! Continuam să îmi repet, în minte bineînţeles. Fantoma
începu să se plimbe prin cameră, ţipând de mama focului. Mă uit în jos, ca să
nu îi întâlnesc privirea.
De ce port rochie? De ce mânecile mele sunt bufante? Ooo, nu! Nu, asta nu e
posibil.
Dacă vreţi să întrebaţi, da. Eram în corpul unei fantome care, probabil,
era soţia acestui bărbat-fantomă care m-a speriat de era să-mi sară inima din
piept.
-
Ştiu
ce fac, Rosalinda! Tu stii?
Gura mea începu să se mişte odată cea a Rosalindei, rostind un „nu” cât se
poate de delicat. Bărbatul, pe care presupun că îl chema Thedoran, după cum i
se tot mişcau buzele Rosalindei (şi bineînţeles, şi mie), se apropie şi ridică
şfichiuind aerul cuţitul.
-
Te
omor, Rosalinda, oare ce aş putea face? Te omor!
Credeţi sa nu, s-a apropiat şi mi-a tăiat gâtul cu acel cuţit. Apoi m-a
luat în braţe, şi am coborât jos, în pivniţă. Ce făceam acolo, nici eu nu ştiu.
Am intrat. Nu, nici asta nu poate fi posibil. Eu încă nu ieşisem din trupul
Rosalindei, şi dacă nu o făceam mai repede putrezeam cu ea în mormânt pentru
tot restul vieţii. Dacă mai aveam mult de trăit, la ce miros insuportabil era
acolo.
Gata, nu mai aveam nicio şansă acum. Şi-a desprins braţele de pe corpul meu
şi mi-a dat drumul. O pătură de aer mai dens, sau ceva ce seamănă cu asta m-a
oprit. Atunci un clopot s-a auzit : era miezul nopţii.
Vineri, 13 iulie 1913, 00:00
Mai înfricoşător de-atât nu poate fi, însă sper că am învins tot ce era mai
greu. Acum tot ce trebuie să fac este să mă îndrept spre uşă, şi să plec odată
de aici, pentru că nu mai suport nicio secundă.
Da, am greşit! Fantomele există, sau cel puţin nişte spirite care … nu sunt
chiar imateriale, vă spun asta cu certitudine. Se pot atinge între ele, îşi pot
face rău!
Vineri, 13 iulie 1913, 00:03
Un om a apărut, pur şi simplu în cameră. A APĂRUT AM ZIS!
M-a luat de mână şi mi-a zis că am trecut cu brio testul. Ce test? Ce brio?
Era un test?
Aveam prea multe întrebări ca să mai vorbesc.
A început să vorbească el, însă :
- Fantomele repetă această scenă de fiecare dată
când un om îndrăzneşte să vină aici, sperând că îl vor omorî. Am spus că
repetă? Da… Ei bine Rosalinda, în al cărei corp tocmai te-ai aflat, a fost
omorâtă de Theodoran, bărbatul ei, pentru că l-a înşelat. După câteva ore, mai
exact la ora trei noaptea, s-a omorât, cu acelaşi cuţit, pentru a „îşi spăla
păcatele”. Asta credea el că se va întâmpla. Însă din cauza asta nu vor mai
avea linişte. Din cauza asta au devenit fantome. Eu mă numesc Feodoran, şi sunt
fiul Rosalindei. Eram într-o cameră, exact lângă cea în care ai stat tu când
mama mea a fost omorâtă. Însă asta nu mai contează. Cineva m-a găsit,
şi…uite-mă aici! Mai trebuie să zic că fantomele repetă scena asta doar când
cei ce le invadează teritoriul se tem, şi inima lor începe să bată aşa tare
încât mai are puţin şi le rupe pieptul. Cu tine aşa s-a întâmplat. Dar ai fost
un caz particular. Ţi-a fost şi mai frică, dragule! Din cauza asta ai intrat în
corpul Rosalindei. Norocul tău e că ştiu să ajung la timp unde sunt probleme. O
mică vrajă a rezolvat situaţia, nu trebuie să îmi mulţumeşti.
Da, într-adevăr, asta complica situaţia. Fantomele
ca fantomele, dar să aflu în aceeaşi noapte că există vrăjitori era prea mult.
Norocul meu a fost că Feodoran era un om de treabă şi m-a dus până acasă. Pe
drum mi-a oferit o baghetă, şi m-a invitat la studii, la Durmstrang, o şcoală
de magie din Bulgaria.
Ei bine, aşa am devenit directorul Şcolii de Magie
şi Vrăjitorii Durmstrang, de unde vă scriu acum, luând toate examenele cu notă
maximă, şi fiind un vrăjitor pe cinste.
Până la urmă, ajung din nou la povestea noastră de
groază. Trebuie să le mulţumesc prietenilor mei că m-au provocat să fac asta,
fantomelor că mi l-au adus în cale pe Feo, cum am înţeles că i se spune mai
nou, pentru că acum e un nume prea învechit (am uitat să precizez, suntem în
anul 2313, cu 13 în coadă, bineînţeles), şi baghetei care m-a ajutat să fac
atâtea lucruri minunate.
Pe curând!